Deși nu poți vedea oceanul din podgoria noastră, e imposibil să nu-l simți. E imposibil să nu simți că stai chiar la pragul său, pentru că cerul înconjurător a fost golit de imensitatea sa, scăldat într-o lumină omniprezentă - rece, dar puternică, radiind de nicăieri și de pretutindeni. Chiar și aici, la șapte mile distanță, senzația este aceea de a sta în fălcile unui gigant de nepătruns, ghemuit pe buza sa, pe cale să fie înghițit, rezistând la a fi suflat înapoi de respirația sa rece, sărată și neobosită. Și deși stai pe un deal abrupt, însăși existența sa este o cronică a puterii oceanului, în care bucăți de fund marin antic au unduit continentul solid ca un steag în briză, ale cărui vânturi puternice și ape neobosite au măcinat stâncile în argilă fină și densă și ale cărei forțe de ridicare au ridicat strat după strat de rocă atemporală. Rocă care a fost ea însăși, în mod de neconceput, odată vie, acumulată din corpurile infinitelor organisme microscopice ale mării, care au trăit și au murit și au plutit în derivă în adâncuri și au devenit fundul mării în straturi fine de pânză de păianjen în care rădăcinile viței noastre de vie... acum se cufundă, căutând metodic rămășițele minerale ale timpurilor străvechi și apa chemată mereu înapoi în subteran și spre marea de unde provine.