În ţările cu tradiţe enologică bine consolidată, viile cu varstă cuprinsă între 20 şi 40 de ani sunt conservate cu grijă, plantele fiind înlocuite treptat, astfel încât vârsta medie a plantaţiei rămâne constantă. Prin această practică, se asigură o calitate maximă a producţiei, chiar dacă volumul ei este redus.

Până acum, am mai întâlnit vii cu „vârstă constantă” numai în cazul unor producători celebri cum sunt Piccini, din Italia, sau La Gaffaliere, din Franţa. Astfel de producători nu sunt deloc interesaţi de „depăşirea planului de producţie”, ca să îşi bată apoi capul unde să vândă volumele uriaşe realizate. Este o politică bine gândită de obţinere a unui profit bun dintr-o producţie redusă ca volum, dar de calitate maximă, destinată exclusiv producerii vinurilor mari.

Dacă întrebi un viticultor ce vârstă are via lui şi îţi răspunde că are 30 de ani, nu e nimic deosebit. Dar dacă peste încă nişte ani îţi răspunde că aceeaşi vie are tot 30 de ani, atunci se iese din limitele realului şi se intră în cel al basmelor cu elixirul tinereţii fără bătraneţe.

Recent (articol publicat în 2011, Vinosofia nr.1 – n.r.), am întâlnit un astfel de caz şi la noi, la Urlaţi, într-o bucată din fostele vii brâncoveneşti, aflată azi în administrarea Cramelor Bolgiu. Proprietatea aparţine unei singure familii şi a fost constituită în urma retrocedărilor efectuate după 1990.